Aselenizarea – marea farsa a secolului XX?
20 iulie 1969. Peste 500 de milioane de oameni urmaresc cu sufletul la gura cea mai mare realizare de pana atunci a omenirii…aselenizarea primei nave cu echipaj uman. “Un pas mic pentru om, un pas urias pentru omenire”, celebra expresie a astronautului american, Neil Armstrong, facea inconjurul lumii intr-o fractiune de secunda. Umanitatea pasea alaturi de echipajul american intr-o noua era. Si totusi, suspiciunea isi facea loc in inimile martorilor acelui eveniment odata cu primele analize amanuntite ale imaginilor selenare, si o intrebare incoltea in mintea tuturor… A ajuns Armstrong pe Luna sau totul a fost doar o farsa uriasa cu implicatii planetare? Read the rest of this entry »
Mihail Kogalniceanu
Mihail Kogălniceanu (n. 6 septembrie 1817, Iaşi; d. 20 iunie 1891, Paris) a fost un om politic de primă mărime din România.
“N-aş schimba săraca Moldovă nici pentru întâiul tron din lume”, afirma la Luneville, în Franţa, Mihail Kogălniceanu, cel care se considera, pe bună dreptate, „un adevărat fiu al secolului al XIX lea”. A fost istoric, scriitor, ziarist, om politic, prim-ministru şi, mai tarziu, ministru de externe. A jucat un rol important în Revoluţia de la 1848 şi în lupta pentru Unirea Principatelor Române.
Personalitate fascinantă a epocii moderne, spirit pasionat şi comprehensiv, Mihail Kogălniceanu se situează în fruntea celor mai talentaţi reprezentanţi ai generaţiei paşoptiste. Era urmaş al razeşilor de pe Kogălnic. Asta nu l-a împiedicat în niciun fel să facă studii strălucite în Franţa şi Germania. În 1839, redactează “Foaea sătească a prinţipatului Moldovei”, publicaţie nevinovată cu efecte modeste, dar sigure. În mai 1840 a anunţat apariţia a 6 tomuri din Letopiseţele Valahiei şi Moldaviei şi, în acelaşi an a pregătit apariţia unei publicaţii de documentaţie istorică, intitulată „Arhiva românească”. Publicaţia a apărut în 1841. La nouă ani de la Revoluţia din 1848, Kogălniceanu participă ca deputat de Dorohoi la adunarea ad-hoc de la Iaşi unde este chemat să se pronunţe în privinţa Unirii. Sfetnic al domnitorului Al.I.Cuza, ministru, apoi prim-ministru al României, în perioada 1863 – 1865, Kogălniceanu a avut un rol hotărâtor în adoptarea unor reforme cruciale. Ca ministru de externe al ţării în 1867 şi în perioada 1877–1878, Mihai Kogălniceanu şi-a legat numele de actul proclamării independenţei de stat a României.
Matei Corvin
Matei Corvin, născut Matia de Hunedoara, (n. 23 februarie 1443, la Cluj – d. 6 aprilie 1490, la Viena) (în latină Matthias Corvinus, în maghiară Hunyadi Mátyás, în germană Matthias Corvinus, în croată Matija Korvin) a fost unul dintre cei mai mari regi ai Ungariei. A condus ţara între 1458 şi 1490.
Viitorul rege s-a născut în 1443 la Cluj, ca al doilea fiu al lui Iancu de Hunedoara, renumit conducător militar de origine română, care a întreprins în calitate de regent al Ungariei o serie de campanii militare reuşite împotriva Imperiului Otoman, lăsând un regat sigur şi stabil fiului său. Mama sa a fost Elisabeta Szilágy, din mica nobilime transilvăneană.
A primit la botez numele de Matia datorită faptului că s-a născut în ajunul zilei de 24 februarie, zi în care calendarul roman îl comemorează pe Matia Apostolul (trecut în calendarul răsăritean pe 9 august). Din cauza frecvenţei reduse a numelui Matia în spaţiul românesc, prenumele regelui a fost confundat cu cel al apostolului Matei (sărbătorit pe 21 septembrie în calendarul roman universal, respectiv pe 16 noiembrie în cel bizantin-răsăritean). Epitetul Corvinus provine din stema familiei, ce conţinea un corb (corvus în latină).
După moartea lui Iancu de Hunedoara (Hunyad), oligarhia maghiară a pus din nou mâna pe putere. “Tânarul rege” (Ladislau Postumul) a fost conducătorul nominal; adevăraţii conducători erau familiile Garai, Ujlaki şi Cillei. Grija lor a fost să nimicească influenţa familiei Hunyadi. Astfel au convins pe tânărul rege maghiar să ordone uciderea lui Ladislau, fiul cel mare al lui Iancu de Hunedoara, care a fost decapitat; fiul cel mic al lui Iancu de Hunedoara, Matei, încă un copil, a fost curând aruncat în închisoare. Apoi a început războiul civil. Adolescentul rege a fugit în Boemia, luând pe Matei de Hunedoara cu el. Elisabeta Szilágy, văduva lui Iancu de Hunedoara, a organizat armatele fidele soţului său şi a reuşit să pună capăt războiului civil, învingând armatele marii nobilimi. Regele Ladislau Postumul a fost ucis, împreună cu mare parte a celor care îl îndemnaseră să-l ucidă pe Ladislau de Hunedoara. Dieta Naţională a fost reunită la Buda să aleagă noul rege. În prezenţa armatelor lui Hunyadi, cantonate pe Dunărea îngheţată, a fost ales rege Matei, fiul cel mic al lui Iancu de Hunedoara, în vârstă de 18 ani, care trebuia să fie răscumparat şi adus de la Praga.
Matei Corvin a domnit 32 de ani ca rege al Ungariei şi domnia sa a fost una dintre cele mai strălucite din istoria Regatului Maghiar. Marea nobilime însă nu s-a împăcat cu prezenţa unui mic nobil pe tronul Ungariei şi a uneltit mereu pentru a-l detrona. Conform legendei, marii nobili ar fi reuşit să-şi pună planul în aplicare cu ajutorul reginei Beatrice, soţia regelui. Medicul reginei îl trata pe regele Matei de reumatism otrăvindu-l cu plumb; astfel regele Matei muri încet, prin otrăvire, înainte să ajungă la vârsta de 50 de ani.
Matei a fost format în italiană. Descoperind realizările Renaşterii, a început să promoveze influenţele culturale italiene în Ungaria. Buda, Esztergom, Székesfehérvár şi Visegrád au fost printre oraşele care au beneficiat de stabilirea unui sistem de sănătate publică şi educaţie, precum şi a unui nou sistem legal sub domnia lui Matei Corvin. S-a dovedit a fi un generos patron al artiştilor din Italia (ex. Galeotto Marcio) şi Europa de Vest, care s-au strâns la curtea sa. Biblioteca sa, Bibliotheca Corviniana, era cea mai mare colecţie europeană de cronici istorice şi lucrări filosofice şi ştiinţifice din secolul al XV-lea, numărând peste 5.000 de exemplare, fiecare exemplar valorând mai mult de 1.000 forinţi de aur.
Domnia sa este considerată ca fiind unul dintre cele mai glorioase capitole ale istoriei Ungariei, marcate prin campanii militare victorioase ale temutelor sale Fekete Sereg (“Armata Neagră”). Ungaria a cunoscut în timpul domniei sale cea mai vastă întindere din istoria sa (la vest din sud-estul Germaniei până în Dalmaţia, iar la est din Polonia până în Bulgaria de astăzi). Matei a condus în uniune personală Regatul Moraviei, Silezia şi Lusacia (Lausitz) (toate trei 1468/1469/1479-1490) şi Austria Inferioară (1477/1485-1491). Vorbea româna, maghiara, italiana, croata, latina şi mai târziu germana, ceha, slovaca, precum şi alte limbi slave. Regele Matei este amintit şi astăzi ca un conducător foarte înţelept şi drept, în multe istorisiri şi cântece populare.
El a fost cel care a ordonat întemniţarea domnitorului Munteniei Vlad al III-lea (Ţepeş), atunci când acesta, urmărit de armata otomană, i-a cerut ajutorul; dar tot el îl ajută pe Vlad să recucerească tronul Valahiei de la Laiotă Basarab. Ulterior, după ce Ştefan cel Mare, domnitor al Moldovei încheie pacea cu Regele Cazimir al Poloniei, Matei îl atacă pe Ştefan şi este înfrânt în lupta de la Baia, oastea sa retrăgându-se, urmărită de cea a lui Ştefan, iar Matei fiind rănit în această luptă de trei săgeţi şi o lovitură de lance.
Henri Coandă
Henri Coandă s-a născut la Bucureşti la 7 iunie 1886, fiind al doilea copil al unei familii numeroase. Tatăl lui fusese generalul Constantin Coandă, fost profesor de matematici la Şcoala naţională de poduri şi şosele din Bucureşti şi fost prim-ministru al României pentru o scurtă perioadă de timp în 1918. Mama sa, Aida Danet, a fost fiica medicului francez Gustave Danet, originar din Bretania.
Henri Coandă a efectuat experimentele aerodinamice prealabile şi a construit în atelierul de carosaj al lui Joachim Caproni primul avion cu propulsie reactivă (de fapt un avion cu reacţie, fără elice, numit convenţional Coandă-1910) pe care l-a prezentat la al doilea Salon internaţional aeronautic de la Paris (1910).
În timpul unei încercări de zbor din decembrie 1910, pe aeroportul Issy-les-Moulineaux de lângă Paris, aparatul pilotat de Henri Coandă a scăpat de sub control din cauza lipsei lui de experienţă, s-a lovit de un zid de la marginea terenului de decolare şi a luat foc. Din fericire, Coandă a fost proiectat din avion înaintea impactului, alegându-se doar cu spaima şi câteva contuzii minore pe faţă şi pe mâini. Pentru o perioadă de timp, Coandă a abandonat experimentele datorită lipsei de interes din partea publicului şi savanţilor vremii.
Între 1911-1914 Henri Coandă a lucrat ca director tehnic la Uzinele de aviaţie din Bristol, Anglia şi a construit avioane cu elice de mare performanţă, de concepţie proprie. În următorii ani se întoarce în Franţa, unde a construit un avion de recunoaştere (1916) foarte apreciat în epocă, prima sanie-automobil propulsată de un motor cu reacţie, primul tren aerodinamic din lume şi altele. În 1934 obţine un brevet de invenţie francez pentru Procedeu şi dispozitiv pentru devierea unui curent de fluid ce pătrunde într-un alt fluid, care se referă la fenomenul numit astăzi efect Coandă, constând în devierea unui jet de fluid care curge de-a lungul unui perete convex, fenomen observat prima oară de el în 1910, cu prilejul probării motorului cu care era echipat avionul său cu reacţie. Această descoperire l-a condus la importante cercetări aplicative privind hipersustentaţia aerodinelor, realizarea unor atenuatoare de sunet şi altele.
Henri Coandă revine definitiv în ţară în 1969 ca director al Institutului de creaţie ştiinţifică şi tehnică (INCREST), iar în anul următor, 1970, devine membru al Academiei Române. Henri Coandă moare la Bucureşti, pe data de 25 noiembrie 1972, la vârsta de 86 de ani.
* Platformă mobilă pentru experimente aerodinamice. Dispozitivul era montat pe un tren, iar experimentele se desfăşurau în mişcare, la o viteză de 90 km/h, pe linia Paris-Saint Quentin. Astfel a putut face determinări cantitative aeronautice, folosind un tunel de vânt cu fum, o balanţă aerodinamică şi o cameră fotografică specială, de concepţie proprie. Datorită acestor experimente a stabilit un profil de aripă funcţional pentru viitoarele sale avioane.
* 1911: În Reims, Henri Coandă prezintă un avion dublu motor cu o singură elice.
* 1911-1914: În calitatea sa de director tehnic al Uzinelor Bristol, Henri Coandă proiectează câteva avioane “clasice” (cu elice) cunoscute sub numele de Bristol-Coandă. În 1912 unul dintre ele câştigă premiul întâi la Concursul internaţional al aviaţiei militare din Anglia.
* 1914-1916: Henri Coandă lucrează la Dalauney-Belleville Airplanes în Saint Denis. Aici proiectează trei tipuri de aeronave, dintre care cel mai cunoscut este Coandă-1916, cu două elici apropiate de coada aparatului. Coandă-1916 este asemănător cu avionul de transport Caravelle, la proiectarea căruia de fapt a şi participat.
* Invenţia unui nou material de construcţie, beton-lemnul, folosit pentru decoraţiuni (de exemplu la Palatul culturii din Iaşi, ridicat în 1926, decorat în totalitate cu materialul lui H. Coandă)
* 1926: În România, Henri Coandă pune la punct un dispozitiv de detecţie a lichidelor în sol. E folosit în prospectarea petroliferă.
* În Golful Persic inventatorul român construieşte un echipament oceanic de depozitare a petrolului extras departe de malul mării.
* Efectul Coandă. Primele observaţii le face cu ocazia studierii primului avion cu reacţie din lume, Coandă 1910. După ce avionul decola, Henri Coandă observă că flăcările şi gazul incandescent ieşite din reactoare tindeau a rămâne pe lângă fuzelaj. Abia după peste 20 de ani de studii ale lui şi altor savanţi, inginerul român a formulat principiul din spatele aşa-numitului efect Coandă, numit astfel de profesorul Albert Metral.
Alexandru Ioan Cuza
Cuza a fost primul domnitor al Principatelor Unite (1859-1862) şi al statului naţional România (1862-1866). Sub domnia sa, s-au pus bazele dezvoltării moderne a naţiunii române din punct de vedere economic, social, politic şi cultural.
A participat la mişcarea revoluţionară de la 1848 din Moldova, iar după aceea la mişcarea pentru Unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859 a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie şi al Munteniei, înfăptuindu-se astfel unirea celor două ţări. Devenind domnitor, Cuza a obţinut, prin demersurile sale, recunoaşterea unirii din partea marilor puteri. În timpul domniei lui Cuza, a fost desăvârşită Unirea Principatelor printr-o serie de acte de guvernământ, ca: contopirea adunătorilor de la Iaşi şi Bucureşti într-un parlament unic, numirea unui singur guvern şi fixarea capitalei noului stat la Bucureşti (1862). Întâmpinând rezistenţa guvernului şi a Adunării legiuitoare, în înfăptuirea unor reforme burgheze, Cuza formează în 1863 un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor mănăstireşti (decembrie 1863) şi dizolvă Adunarea legiuitoare (2 mai 1864). În acelaşi an, Cuza supune aprobării poporului, prin plebiscit, o nouă constituţie şi o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, şi decretează (14 august 1864) legea rurală concepută de Kogălniceanu, care desfiinţa iobăgia multiseculară.
În timpul domniei lui Cuza au fost elaborate codul civil şi codul penal, legea pentru obligativitatea învăţământului primar, s-au înfiinţat universităţile de la Iaşi (1860), care astăzi îi poartă numele şi de la Bucureşti (1864), a fost dezvoltată armata naţională etc.
Înfăptuirea celor două mari reforme, agrară şi electorală, a îndârjit pe reprezentanţii boierimii conservatoare, ca şi pe exponenţii aripii de dreapta a burgheziei, care, uniţi într-o coaliţie cunoscută în istorie sub numele de „monstruoasa coaliţie”, l-au silit să abdice (11 februarie 1866) şi au adus în locul său pe prinţul străin Carol de Hohenzollern.
Expulzat, Cuza şi-a petrecut restul vieţii în Germania, unde a şi murit (1873). A fost înmormântat la moşia sa de la Ruginoasa (jud. Iaşi). Cuza a intrat în istorie ca o figură de domnitor progresist.
Dimitrie Cantemir
La 26 octombrie 1673 se naste Dimitrie Cantemir, fiul lui Constantin Cantemir, domn al Moldovei. Principala preocupare a tanarului a fost invatatura, ceea ce il va ajuta sa devina un spirit enciclopedic, reprezentant stralucit al umanismului romanesc si prefigurator al iluminismului.
Despre cea dintai carte a lui Dimitrie Cantemir “Divanul sau galcava inteleptului cu lumea”, s-a spus ca e mai mult decat un tratat de etica, e intaiul eseu scris in limba romana.
A doua lucrare a sa, aparuta in 1700, la Constantinopol in latineste, poarta titlul “Imaginea stiintei sacre, care nu se poate zugravi”. A fost tradusa, tarziu si doar partial in romaneste su titlul “Metafizica”. Lucrarea face din autorul ei un precursor in filozofia romaneasca.
Urmatoarea carte, “Logica”, este primul manual didactic de acest gen, scris de un roman.
Ideile filozofice si politice, extrase din realitatea istorica traita intens de fostul si viitorul domn al Moldovei, sunt prezentate sub forma literar-alegorica in “Istoria ieroglifica”. Lucrarea a avut ca scop sa realizeze un pamflet politic in care sa demaste puternicele disensiuni dintre familiile boieresti aflate la putere in cele doua tari romanesti si rolul nefast jucat de Poarta Otomana in politica si in viata Moldovei si Tarii Romanesti; toate acestea cu personaje luate din lumea fabulelor.
“Descriptio Moldaviae” (“Descrierea Moldovei”) este scrisa in 1716, in limba latina, la cererea Academiei din Berlin. In alcatuirea sa intra trei parti:
a) partea geografica, continand descrierea formelor de relief, a florei, faunei si bogatiilor minerale; si prezentarea targurile si capitalelor tarii de-a lungul timpului. Dimitrie Cantemir elaboreaza prima harta a Moldovei.
b) partea politica, infatiseaza organizarea politica si administrativa a tarii, cu referiri detaliate la forma de stat, alegerea sau scoaterea din scaun a domnitorilor, la obiceiurile prilejuite de inscaunarea domnilor sau de mazilirea lor, de logodna, nunti, inmormantari, etc.
c) despre cele bisericesti si ale invataturii in Moldova, unde gasim bogate informatii despre graiul moldovenesc, despre slovele folosite, la inceput latinesti, apoi inlocuite cu cele slavonesti; tot aici sunt enumerate intruchipari mitologice, precum: “Doina”, “Frumoasele”, “Ursitele”, “Sanzienele”, “Zburatorul”, etc.
Lucrarea prezinta interes nu numai pentru documentata descriere politica si geografica, ci si pentru observatiile etnografice si folclorice, Dimitrie Cantemir fiin primul carturar roman ce a intreprins cercetari in aceste domenii, cat si primul nostru cartograf.
Faima mondiala a lui Cantemir se datoreaza realizarii lucrarii “Cresterea si descresterea Portii Otomane” pentru subiectul ales, pentru tratarea inedita, pentru noutatea unor date cuprinse in carte; dar si datorita traducerii lucrarii in franceza si engleza.
Daca lucrarea “Viata lui Constantin Cantemir” a fost, in conceptia autorului, un capitol anticipat din “Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor”, cum s-a crezut o vreme, o continuare a “Letopisetului” lui Miron Costin, cum se poate deduce din cronologia anilor 1661-1693 descrisi aici, sau o biografie de sine statatoare despre domnia tatalui sau, asa cum s-a demonstrat de istoricii contemporani, nu se poate spune cu exactitate.
Activitatea de savant a lui Dimitrie Cantemir se incheie cu “Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor”, socotit multa vreme opera sa capitala, prima istorie a romanilor de pretutindeni. Scrisa in limba romana, opera este conceputa dupa un plan vast si cu o larga informatie extrasa din lucrari ale istoricilor din cele mai vechi timpuri. Este infatisat trecutul indepartat al poporului nostru, originea comuna a tuturor romanilor.
Prin vasta opera pe care a creat-o, prin ideile progresiste si prin spiritul sau enciclopedic, Dimitrie Cantemir este una dintre personalitatile remarcabile ale culturii europene.
Tudor Vladimirescu
Tudor Vladimirescu (1780 – 1821) a fost conducătorul revoluţiei de la 1821.
S-a născut în satul Vladimiri (Gorj), dintr-o familie de moşneni. A învăţat carte şi limba greacă în casa boierului Ioan Glogoveanu, din Craiova, care a făcut din inteligentul şi destoinicul băiat administrator de moşie şi care l-a întrebuinţat în afacerile de negoţ, mai ales la exportul de vite.
Tudor îşi constituie o avere prin cumpărare de pământ, făcând comerţ pe cont propriu. Se emancipează din slujba lui Glogoveanu intrând în rândurile pandurilor – armată cu obligaţii semipermanente – şi participă la războiul ruso-turc din 1806 – 1812, recompensat de oficialităţile ruse cu ordinul de cavalerie Ordinul Vladimir, clasa a III-a.
În 1806 a fost numit vătaf de plai la Cloşani, adică administrator al unui district de munte, funcţie pe care o va deţine până în 1820. În 1814 face o călătorie la Viena, în perioada Congresului de pace (14 iunie – 26 decembrie 1814) pentru a lichida moştenirea soţiei lui N. Glogoveanu, decedată la Viena, şi pentru a-i aduce în ţară fetiţa.
Cunoscător al limbii germane, Tudor a putut să urmărească problemele politice care se dezbăteau în presă în capitala Austriei. Întors în ţară la începutul anului 1815, Tudor află că garnizoana otomană din Ada-Kaleh, care cutreierase judeţele Mehedinţi şi Gorj, distrusese şi gospodăria lui de la Cerneţi şi îi luase toate bucatele.
Prezent apoi în capitala ţării pentru susţinerea unui proces de moşie în faţa Divanului, Tudor află de hotărârea Eteriei de a porni mişcarea de eliberare a Greciei. Considerând momentul prielnic pentru a ridica poporul la luptă, are unele discuţii cu reprezentanţii Eteriei pentru cooperare militară, pentru ca „pandurii să înlesnească trecerea lui Ipsilanti peste Dunăre“.
A semnat o înţelegere cu Comitetul de oblăduire prin care Tudor urma să ridice „norodul la arme“, având drept obiectiv înlăturarea regimului fanariot. Conţinutul prea revoluţionar al „Proclamaţiei de la Padeş“ i-a speriat pe boieri, care trimit corpuri de oaste pentru a-l opri. Adresându-i-se lui Nicolae Văcărescu, unul dintre cei însărcinaţi cu înfrângerea oştirii pandurilor, Tudor arată că „pesemne dumneata pă nărod cu al căror sânge s-au hrănit şi s-au poleit tot neamul boieresc, îl socoteşti nimic, şi numai pe jefuitori îi numeri patrie… Dar cum nu socotiţi dumneavoastră că patria se cheamă poporul, iar nu tagma jefuitorilor“. Diplomat, Tudor asigură în permanenţă paşalele de la Dunăre şi Poarta Otomană că poporul s-a revoltat din cauza „cumplitelor patimi ce suferă din partea unirii pământenilor boieri, cu cei după vremi trimişi domni şi ocârmuitori acestui norod“.
Intrând în Bucureşti în fruntea „adunării poporului“, este primit cu entuziasm de către masele populare din capitală. Preia de fapt, în primăvara anului 1821, conducerea ţării, fiind numit de popor „Domnul Tudor“. Prezenţa lui Alexandru Ipsilanti la Bucureşti în fruntea unei armate nedisciplinate, după ce acţiunea lui fusese dezavuată, ca şi a românilor de altfel, de către Rusia, l-au pus într-o situaţie dificilă. Tudor îi cere conducătorului Eteriei să treacă Dunărea, aşa cum promisese iniţial, pentru ca Ţara Românească să nu fie transformată în teatru de război.
Conducătorii eteriştilor pun la cale un complot pentru a-l îndepărta. Ridicat prin trădare de la Goleşti la 21 mai, Tudor a fost ucis de şefii eteriştilor la Târgovişte, în noaptea de 27 spre 28 mai, învinuit probabil de colaborare cu otomanii împotriva eteriştilor, fapt pe care istoria nu l-a confirmat niciodată. L-a avut ca dusman pe redutabilul Locotenent-colonel Dimitrie Papazoglu, decorat la Paris de Alexandre III pentru merite deosebite in executarea de harti militare.
Alexandru cel Bun
Alexandru cel Bun, fiul lui Roman I Muşatinul, a fost domnul Moldovei între anii 1400 – 1432 şi i-a succedat la tron lui Iuga, îndepărtat de Mircea cel Bătrân.
Potrivit celor scrise de Grigore Ureche, Alexandru cel Bun a întreprins o importantă operă de organizare politică, administrativă şi ecleziastică a Moldovei. A încurajat comerţul, confirmând negustorilor polonezi un larg privilegiu în 1408, act în care este atestat şi oraşul Iaşi. A obţinut recunoaşterea mitropoliei Moldovei de către Patriarhia de la Constantinopol.
Lunga sa domnie a corespuns, în general, unei perioade de pace, rezultat al politicii extrem de abile a voievodului moldovean, care a menţinut echilibrul între Ungaria şi Polonia. Astfel, recunoscând suzeranitatea lui Vladislav Jagello – a incheiat tratate de pace cu acesta in 1402, 1404, 1407, 1411 si 1415 fagaduindu-i acestuia sfat si ajutor impotriva oricarui dusman -, Alexandru s-a asigurat de sprijinul Poloniei în faţa oricărei încercări a Ungariei de a controla drumul comercial care lega sudul Poloniei, trecând prin Moldova, de gurile Dunarii, mai precis de cetăţile Chilia şi Cetatea Albă.
Acordul dintre Polonia şi Ungaria, încheiat la Lublau la 15 martie 1412, reprezenta un mare pericol pentru Moldova, fiind primul acord de împărţire a unui teritoriu românesc în sfere de influenţă. Acordul nu a fost aplicat, datorită faptului că Alexandru şi-a onorat întotdeauna obligaţiile rezultate din acceptarea suzeranităţii regelui polon şi datorită contradicţiilor polono-maghiare.
În calitate de vasal al lui Vladislav Jagello, i-a acordat acestuia sprijin militar în două bătălii purtate împotriva Cavalerilor Teutoni: la Grünwald, în 1410, şi la Marienburg, în 1422, ambele fiind câştigate de către polonezi. De asemenea, în timpul său, în 1420, au loc primele confruntări dintre Moldova şi Imperiul Otoman. Turcii au asediat Chilia şi Cetatea Albă, dar Alexandru a reuşit să le apere.Alexandru cel Bun a murit la 1 ianuarie 1432 în urma unei boli contractate în luptele dintre Polonia si Ungaria. În urma lui au ramas mai multi fii care s-au luptat ani de zile pentru a ocupa tronul.
Losonczi Margit, soţia domnitorului, fiică de nobil maghiar, mama voievodului Petru Muşat contribuie foarte mult la sprijinul acordat catolicilor. Sub patronatul ei franciscanii veniţi de la manastirea din Şumuleu (azi Şumuleu-Ciuc, Jud. Harghita) o mănăstire în Bacău încă din anul 1390. Construirea bisericii gotice, care se află pe locul bisericii actuale se poate data tot în această perioadă.
Mircea cel Batran
Mircea I “cel Batrân” este unul din cei mai mari voievozi ai românilor, pisc domnesc, ce a ctitorit scaunul Tarii Românesti (1386-1418).
Luând domnia în 1386, Mircea a pornit la organizarea tarii, pentru a face fata expansiunii otomane ce ajunsese în Balcani. În vederea apararii si pentru a fi în bune relatii cu vecinii, Mircea încheie un tratat cu regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg (caruia îi recunoaste suzeranitatea), la 7 martie 1395, la Brasov. Mai înainte, încheiase cu regele polon, Vladislav al II-lea Iagello, un tratat de alianta în localitatea Radom din Polonia (10 decembrie 1389). Aflat în ofensiva, Imperiul Otoman cucereste taratele bulgaresti, pe care le transforma în pasalâcuri, si ataca Serbia.
Otomanii patrund în Tara Româneasca si Mircea conduce ostile române în marea confruntare de la Rovine, localitate situata de majoritatea izvoarelor pe Arges. Batalia de la Rovine (10 octombrie 1394 sau, dupa cercetari recente, 17 mai 1395) împotriva ostilor otomane conduse de Baiazid Ilderim (Fulgerul) se încheie cu o stralucita biruinta a domnului român. Neputând fructifica victoria, tradat de o parte dintre boieri, care-l sustin la tron pe Vlad Uzurpatorul, este nevoit sa se retraga la Brasov, unde încheie cu Sigismund tratatul amintit. Tratatul era o alianta antiotomana si în el Mircea era recunoscut ca domn al tarii. Mircea controla partea rasariteana a tarii si se instaleaza o dualitate a puterii: Mircea – Vlad Uzurpatorul.
Timp de câtiva ani el reuseste sa apere hotarul tarii de otomani. Dar, în batalia de la Ankara (1402), Baiazid este înfrânt si luat în captivitate de hanul mongol Timur Lenk si se stinge. Lupta pentru tron în Imperiul Otoman între fiii lui Baiazid prilejuieste lui Mircea amestecul în sustinerea unui pretendent împotriva altuia. Din nefericire, triumfa Mahomed asupra lui Musa si acesta, înscaunat la 1413, înseamna o lovitura pentru politica lui Mircea. Parasit de aliatii sai (regele Ungariei si r..însa Cozia. Ea creeaza un stil aparte, ramâne prototipul de constructie munteana, un element de continuitate artistica ce leaga trecutul de viitorul sau. Mircea ramâne si simbol al luptei pentru independenta, asa cum a lasat tara la moartea sa (31 ianuarie 1418 si înmormântat la Cozia). Înca din epoca lui Mircea, românii îsi afirma conditia si nobila misiune de aparatori ai Apusului. Batalia de la Rovine n-a constituit o simpla biruinta, ci ea a avut semnificatie, valoare si rasunet european.
Istoria blogului in 10 etape
1. Femeia nu mai accepta sa locuiasca în copac. Plange. Barbatul descopera pestera.
2. In pestera e frig. Femeia plange. Barbatul descopera focul.
3. Copii tipa de foame. Femeia plange. Barbatul descopera toporul, arcul si bata si pleaca la vanatoare.
4. De la atata carne copilul se îmbolnaveste. Femeia plange. Barbatul descopera agricultura.
5. Femeia s-a saturat de friptura facuta la tepusa cu garnitura de boabe verzi fierte, mancate de pe o frunza. Plange. Barbatul descopera olaritul.
6. In pestera e curent si umezeala, vasele se distrug. Femeia plange. Barbatul construieste o casa din lemn si piatra.
7. A venit iarna si e frig. Femeia plange. Barbatul descopera ca pielea si blana animalelor moarte se pot prelucra si confectioneaza haine.
8. Hainele din piele si din blana put. Femeia plânge. Barbatul descopera pe rand: hainele din lana (care sunt aspre si zgarie – femeia plânge), hainele din in (care tot aspre sunt – femeia suspina) si intr-un final hainele de matase (care par a fi multumitoare -femeia zambeste).
9. Femeia observa ca seamana prea mult cu semenele ei. Incepe sa planga. Barbatul inventeaza fardurile si bijuteriile.
peste ani…
10. Femeia simte nevoia de a evada din cotidian. Nu are timp, bani sau dispozitia pentru excursii în strainatate, cu prietenele se plictiseste, la TV nu e nimic de vazut, afara e vreme urata. Barbatul nu e acasa si oricum nici el n-ar întelege mare lucru. Femeia vrea sa scrie ceva, vrea sa i se aduca complimentele anonime…
Pentru a nu stiu cata oara în istorie, femeia începe sa planga. Barbatul inventeaza blogul. :))
Morala: Cica atunci cand femeile plang, umanitatea evolueaza.
Vezi tu daca gasesti ceva interesant pe aici.... 