Matei Corvin

October 20, 2008 at 3:27 am (Celebritati marcante) (, , , , , )

Matei Corvin, născut Matia de Hunedoara, (n. 23 februarie 1443, la Cluj – d. 6 aprilie 1490, la Viena) (în latină Matthias Corvinus, în maghiară Hunyadi Mátyás, în germană Matthias Corvinus, în croată Matija Korvin) a fost unul dintre cei mai mari regi ai Ungariei. A condus ţara între 1458 şi 1490.

Viitorul rege s-a născut în 1443 la Cluj, ca al doilea fiu al lui Iancu de Hunedoara, renumit conducător militar de origine română, care a întreprins în calitate de regent al Ungariei o serie de campanii militare reuşite împotriva Imperiului Otoman, lăsând un regat sigur şi stabil fiului său. Mama sa a fost Elisabeta Szilágy, din mica nobilime transilvăneană.

A primit la botez numele de Matia datorită faptului că s-a născut în ajunul zilei de 24 februarie, zi în care calendarul roman îl comemorează pe Matia Apostolul (trecut în calendarul răsăritean pe 9 august). Din cauza frecvenţei reduse a numelui Matia în spaţiul românesc, prenumele regelui a fost confundat cu cel al apostolului Matei (sărbătorit pe 21 septembrie în calendarul roman universal, respectiv pe 16 noiembrie în cel bizantin-răsăritean). Epitetul Corvinus provine din stema familiei, ce conţinea un corb (corvus în latină).

După moartea lui Iancu de Hunedoara (Hunyad), oligarhia maghiară a pus din nou mâna pe putere. “Tânarul rege” (Ladislau Postumul) a fost conducătorul nominal; adevăraţii conducători erau familiile Garai, Ujlaki şi Cillei. Grija lor a fost să nimicească influenţa familiei Hunyadi. Astfel au convins pe tânărul rege maghiar să ordone uciderea lui Ladislau, fiul cel mare al lui Iancu de Hunedoara, care a fost decapitat; fiul cel mic al lui Iancu de Hunedoara, Matei, încă un copil, a fost curând aruncat în închisoare. Apoi a început războiul civil. Adolescentul rege a fugit în Boemia, luând pe Matei de Hunedoara cu el. Elisabeta Szilágy, văduva lui Iancu de Hunedoara, a organizat armatele fidele soţului său şi a reuşit să pună capăt războiului civil, învingând armatele marii nobilimi. Regele Ladislau Postumul a fost ucis, împreună cu mare parte a celor care îl îndemnaseră să-l ucidă pe Ladislau de Hunedoara. Dieta Naţională a fost reunită la Buda să aleagă noul rege. În prezenţa armatelor lui Hunyadi, cantonate pe Dunărea îngheţată, a fost ales rege Matei, fiul cel mic al lui Iancu de Hunedoara, în vârstă de 18 ani, care trebuia să fie răscumparat şi adus de la Praga.

Matei Corvin a domnit 32 de ani ca rege al Ungariei şi domnia sa a fost una dintre cele mai strălucite din istoria Regatului Maghiar. Marea nobilime însă nu s-a împăcat cu prezenţa unui mic nobil pe tronul Ungariei şi a uneltit mereu pentru a-l detrona. Conform legendei, marii nobili ar fi reuşit să-şi pună planul în aplicare cu ajutorul reginei Beatrice, soţia regelui. Medicul reginei îl trata pe regele Matei de reumatism otrăvindu-l cu plumb; astfel regele Matei muri încet, prin otrăvire, înainte să ajungă la vârsta de 50 de ani.

Matei a fost format în italiană. Descoperind realizările Renaşterii, a început să promoveze influenţele culturale italiene în Ungaria. Buda, Esztergom, Székesfehérvár şi Visegrád au fost printre oraşele care au beneficiat de stabilirea unui sistem de sănătate publică şi educaţie, precum şi a unui nou sistem legal sub domnia lui Matei Corvin. S-a dovedit a fi un generos patron al artiştilor din Italia (ex. Galeotto Marcio) şi Europa de Vest, care s-au strâns la curtea sa. Biblioteca sa, Bibliotheca Corviniana, era cea mai mare colecţie europeană de cronici istorice şi lucrări filosofice şi ştiinţifice din secolul al XV-lea, numărând peste 5.000 de exemplare, fiecare exemplar valorând mai mult de 1.000 forinţi de aur.

Domnia sa este considerată ca fiind unul dintre cele mai glorioase capitole ale istoriei Ungariei, marcate prin campanii militare victorioase ale temutelor sale Fekete Sereg (“Armata Neagră”). Ungaria a cunoscut în timpul domniei sale cea mai vastă întindere din istoria sa (la vest din sud-estul Germaniei până în Dalmaţia, iar la est din Polonia până în Bulgaria de astăzi). Matei a condus în uniune personală Regatul Moraviei, Silezia şi Lusacia (Lausitz) (toate trei 1468/1469/1479-1490) şi Austria Inferioară (1477/1485-1491). Vorbea româna, maghiara, italiana, croata, latina şi mai târziu germana, ceha, slovaca, precum şi alte limbi slave. Regele Matei este amintit şi astăzi ca un conducător foarte înţelept şi drept, în multe istorisiri şi cântece populare.

El a fost cel care a ordonat întemniţarea domnitorului Munteniei Vlad al III-lea (Ţepeş), atunci când acesta, urmărit de armata otomană, i-a cerut ajutorul; dar tot el îl ajută pe Vlad să recucerească tronul Valahiei de la Laiotă Basarab. Ulterior, după ce Ştefan cel Mare, domnitor al Moldovei încheie pacea cu Regele Cazimir al Poloniei, Matei îl atacă pe Ştefan şi este înfrânt în lupta de la Baia, oastea sa retrăgându-se, urmărită de cea a lui Ştefan, iar Matei fiind rănit în această luptă de trei săgeţi şi o lovitură de lance.

Permalink Leave a Comment

Henri Coandă

October 20, 2008 at 3:21 am (Celebritati marcante) (, , , , , )

Henri Coandă s-a născut la Bucureşti la 7 iunie 1886, fiind al doilea copil al unei familii numeroase. Tatăl lui fusese generalul Constantin Coandă, fost profesor de matematici la Şcoala naţională de poduri şi şosele din Bucureşti şi fost prim-ministru al României pentru o scurtă perioadă de timp în 1918. Mama sa, Aida Danet, a fost fiica medicului francez Gustave Danet, originar din Bretania.
Henri Coandă a efectuat experimentele aerodinamice prealabile şi a construit în atelierul de carosaj al lui Joachim Caproni primul avion cu propulsie reactivă (de fapt un avion cu reacţie, fără elice, numit convenţional Coandă-1910) pe care l-a prezentat la al doilea Salon internaţional aeronautic de la Paris (1910).

În timpul unei încercări de zbor din decembrie 1910, pe aeroportul Issy-les-Moulineaux de lângă Paris, aparatul pilotat de Henri Coandă a scăpat de sub control din cauza lipsei lui de experienţă, s-a lovit de un zid de la marginea terenului de decolare şi a luat foc. Din fericire, Coandă a fost proiectat din avion înaintea impactului, alegându-se doar cu spaima şi câteva contuzii minore pe faţă şi pe mâini. Pentru o perioadă de timp, Coandă a abandonat experimentele datorită lipsei de interes din partea publicului şi savanţilor vremii.

Între 1911-1914 Henri Coandă a lucrat ca director tehnic la Uzinele de aviaţie din Bristol, Anglia şi a construit avioane cu elice de mare performanţă, de concepţie proprie. În următorii ani se întoarce în Franţa, unde a construit un avion de recunoaştere (1916) foarte apreciat în epocă, prima sanie-automobil propulsată de un motor cu reacţie, primul tren aerodinamic din lume şi altele. În 1934 obţine un brevet de invenţie francez pentru Procedeu şi dispozitiv pentru devierea unui curent de fluid ce pătrunde într-un alt fluid, care se referă la fenomenul numit astăzi efect Coandă, constând în devierea unui jet de fluid care curge de-a lungul unui perete convex, fenomen observat prima oară de el în 1910, cu prilejul probării motorului cu care era echipat avionul său cu reacţie. Această descoperire l-a condus la importante cercetări aplicative privind hipersustentaţia aerodinelor, realizarea unor atenuatoare de sunet şi altele.

Henri Coandă revine definitiv în ţară în 1969 ca director al Institutului de creaţie ştiinţifică şi tehnică (INCREST), iar în anul următor, 1970, devine membru al Academiei Române. Henri Coandă moare la Bucureşti, pe data de 25 noiembrie 1972, la vârsta de 86 de ani.

* Platformă mobilă pentru experimente aerodinamice. Dispozitivul era montat pe un tren, iar experimentele se desfăşurau în mişcare, la o viteză de 90 km/h, pe linia Paris-Saint Quentin. Astfel a putut face determinări cantitative aeronautice, folosind un tunel de vânt cu fum, o balanţă aerodinamică şi o cameră fotografică specială, de concepţie proprie. Datorită acestor experimente a stabilit un profil de aripă funcţional pentru viitoarele sale avioane.
* 1911: În Reims, Henri Coandă prezintă un avion dublu motor cu o singură elice.
* 1911-1914: În calitatea sa de director tehnic al Uzinelor Bristol, Henri Coandă proiectează câteva avioane “clasice” (cu elice) cunoscute sub numele de Bristol-Coandă. În 1912 unul dintre ele câştigă premiul întâi la Concursul internaţional al aviaţiei militare din Anglia.
* 1914-1916: Henri Coandă lucrează la Dalauney-Belleville Airplanes în Saint Denis. Aici proiectează trei tipuri de aeronave, dintre care cel mai cunoscut este Coandă-1916, cu două elici apropiate de coada aparatului. Coandă-1916 este asemănător cu avionul de transport Caravelle, la proiectarea căruia de fapt a şi participat.
* Invenţia unui nou material de construcţie, beton-lemnul, folosit pentru decoraţiuni (de exemplu la Palatul culturii din Iaşi, ridicat în 1926, decorat în totalitate cu materialul lui H. Coandă)
* 1926: În România, Henri Coandă pune la punct un dispozitiv de detecţie a lichidelor în sol. E folosit în prospectarea petroliferă.
* În Golful Persic inventatorul român construieşte un echipament oceanic de depozitare a petrolului extras departe de malul mării.
* Efectul Coandă. Primele observaţii le face cu ocazia studierii primului avion cu reacţie din lume, Coandă 1910. După ce avionul decola, Henri Coandă observă că flăcările şi gazul incandescent ieşite din reactoare tindeau a rămâne pe lângă fuzelaj. Abia după peste 20 de ani de studii ale lui şi altor savanţi, inginerul român a formulat principiul din spatele aşa-numitului efect Coandă, numit astfel de profesorul Albert Metral.

Permalink Leave a Comment

Dimitrie Cantemir

October 18, 2008 at 12:19 pm (Celebritati marcante) (, , , , , )


La 26 octombrie 1673 se naste Dimitrie Cantemir, fiul lui Constantin Cantemir, domn al Moldovei. Principala preocupare a tanarului a fost invatatura, ceea ce il va ajuta sa devina un spirit enciclopedic, reprezentant stralucit al umanismului romanesc si prefigurator al iluminismului.

Despre cea dintai carte a lui Dimitrie Cantemir “Divanul sau galcava inteleptului cu lumea”, s-a spus ca e mai mult decat un tratat de etica, e intaiul eseu scris in limba romana.

A doua lucrare a sa, aparuta in 1700, la Constantinopol in latineste, poarta titlul “Imaginea stiintei sacre, care nu se poate zugravi”. A fost tradusa, tarziu si doar partial in romaneste su titlul “Metafizica”. Lucrarea face din autorul ei un precursor in filozofia romaneasca.

Urmatoarea carte, “Logica”, este primul manual didactic de acest gen, scris de un roman.

Ideile filozofice si politice, extrase din realitatea istorica traita intens de fostul si viitorul domn al Moldovei, sunt prezentate sub forma literar-alegorica in “Istoria ieroglifica”. Lucrarea a avut ca scop sa realizeze un pamflet politic in care sa demaste puternicele disensiuni dintre familiile boieresti aflate la putere in cele doua tari romanesti si rolul nefast jucat de Poarta Otomana in politica si in viata Moldovei si Tarii Romanesti; toate acestea cu personaje luate din lumea fabulelor.

“Descriptio Moldaviae” (“Descrierea Moldovei”) este scrisa in 1716, in limba latina, la cererea Academiei din Berlin. In alcatuirea sa intra trei parti:

a) partea geografica, continand descrierea formelor de relief, a florei, faunei si bogatiilor minerale; si prezentarea targurile si capitalelor tarii de-a lungul timpului. Dimitrie Cantemir elaboreaza prima harta a Moldovei.

b) partea politica, infatiseaza organizarea politica si administrativa a tarii, cu referiri detaliate la forma de stat, alegerea sau scoaterea din scaun a domnitorilor, la obiceiurile prilejuite de inscaunarea domnilor sau de mazilirea lor, de logodna, nunti, inmormantari, etc.

c) despre cele bisericesti si ale invataturii in Moldova, unde gasim bogate informatii despre graiul moldovenesc, despre slovele folosite, la inceput latinesti, apoi inlocuite cu cele slavonesti; tot aici sunt enumerate intruchipari mitologice, precum: “Doina”, “Frumoasele”, “Ursitele”, “Sanzienele”, “Zburatorul”, etc.

Lucrarea prezinta interes nu numai pentru documentata descriere politica si geografica, ci si pentru observatiile etnografice si folclorice, Dimitrie Cantemir fiin primul carturar roman ce a intreprins cercetari in aceste domenii, cat si primul nostru cartograf.

Faima mondiala a lui Cantemir se datoreaza realizarii lucrarii “Cresterea si descresterea Portii Otomane” pentru subiectul ales, pentru tratarea inedita, pentru noutatea unor date cuprinse in carte; dar si datorita traducerii lucrarii in franceza si engleza.

Daca lucrarea “Viata lui Constantin Cantemir” a fost, in conceptia autorului, un capitol anticipat din “Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor”, cum s-a crezut o vreme, o continuare a “Letopisetului” lui Miron Costin, cum se poate deduce din cronologia anilor 1661-1693 descrisi aici, sau o biografie de sine statatoare despre domnia tatalui sau, asa cum s-a demonstrat de istoricii contemporani, nu se poate spune cu exactitate.

Activitatea de savant a lui Dimitrie Cantemir se incheie cu “Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor”, socotit multa vreme opera sa capitala, prima istorie a romanilor de pretutindeni. Scrisa in limba romana, opera este conceputa dupa un plan vast si cu o larga informatie extrasa din lucrari ale istoricilor din cele mai vechi timpuri. Este infatisat trecutul indepartat al poporului nostru, originea comuna a tuturor romanilor.

Prin vasta opera pe care a creat-o, prin ideile progresiste si prin spiritul sau enciclopedic, Dimitrie Cantemir este una dintre personalitatile remarcabile ale culturii europene.

Permalink Leave a Comment

Stefan cel Mare

October 18, 2008 at 11:41 am (Celebritati marcante) (, , , , , , , )

Supranumit Ştefan cel Mare (n. 1433, Borzeşti – d. 2 iulie 1504, Suceava), fiul lui Bogdan al II-lea, a fost domnu Moldovei între anii 1457 şi 1504.

Calităţile umane, cele de om politic, de strateg şi de diplomat, acţiunile sale fără precedent pentru apărarea integrităţii ţării, iniţiativele pentru dezvoltarea culturii au determinat admiraţia unor iluştri contemporani, iar, graţie tradiţiei populare, a fost transformat într-un erou legendar.

Papa Sixtus al IV-lea l-a numit “Athleta Christi” (atletul lui Christos) iar poporul l-a cântat în balade: Ştefan Vodă, domn cel mare, seamăn pe lume nu are, decât numai mândrul soare.

Începutul domniei lui Ştefan cel Mare

 
După uciderea tatălui său Bogdan, Ştefan vine cu oaste, ajutat de Vlad Ţepeş, domnul Ţării Româneşti, şi – după înfrângerea lui Petru Aron în “tina de la Doljeşti”, la 12 aprilie si la Orbic pe 14 aprilie 1457 – merge la Suceava şi pe locul ce se chema câmpia Direptăţii, lângă cetatea de scaun, întreabă pe toţi de faţă, dacă le este cu voie să le fie domn. Întreaga adunare în frunte cu mitropolitul Teoctist, boieri, târgoveţi, ostaşi şi “toată ţara” proclamară pe Ştefan ca domn legiuit al Moldovei în scaunul părinţilor şi strămoşilor lui.

Moldova în timpul domniei lui Ştefan cel Mare

 
În vremea lui Ştefan cel Mare, Moldova se întindea peste toate ţinuturile de la Carpaţii răsăriteni până la Nistru. Ţăranii răzeşi, proprietari de pământ, erau chemaţi la solicitarea domnului la “oaste” în schimbul unor privilegii. Alături de ei, un rol important jucau cetele boierilor, care veneau cu oşteni de pe moşiile lor, şi cetele târgurilor, alcătuite din târgoveţi, care se puteau strânge mai repede în caz de nevoie. Oastea mare a lui Ştefan era deci o “oaste de ţară”, la vremea aceea puţini fiind lefegii (mercenari). Ţara era apărată de cetăţi ca Soroca, Tighina şi Cetatea Albă la Nistru, cetăţile Hotinului şi Sucevei la Nord, spre Carpaţi Cetatea Neamţului, iar pe Siret cetatea Romanului. Ţara era stabilă politic şi bogată. Incursiunile pretendenţilor la domnie rare, opoziţia boierilor slabă şi buna securitate a drumurilor îmbia pe negustorii italieni, polonezi sau armeni, să treacă prin Moldova de la Marea Neagră spre Liov (Lemberg) şi invers, aducând din Orient mirodenii, covoare, blănuri, metale şi pietre preţioase iar din Apus postavuri şi arme. Vămile culese de la aceştia aduceau multi bani în visteria domnească. Astfel se explică cum a avut Ştefan mijloace materiale ca să lupte şi să construiască fără încetare în lunga lui domnie. Căci el trebuia să se bizuie numai pe puterile Moldovei, pe sprijinul vecinilor – polonezi sau unguri – nu se putea bizui, şi unii şi alţii voiau să aibă sub suzeranitatea lor Moldova. Pericolul mare îl reprezenta însă expansiunea Imperiului Otoman, care – după cucerirea Constantinopolului la 1453 – de către sultanul Mehmed al II-lea Fatih îşi continua înaintarea în inima Europei.

Relaţiile cu Ungaria

 
După urmărirea lui Petru Aron, care se refugiase în Polonia, cade la înţelegere cu regele Cazimir, restituindu-i-se cetatea Hotinului, ceea ce atrage duşmănia regelui Ungariei, Matei Corvin. Într-o luptă decisivă la Baia (1467), pe valea Moldovei, oastea ungurească este înfrântă, regele fiind rănit de trei săgeţi şi o lovitură de lance. Ştefan năvăli în Ardeal pe urmele armatei ungureşti în retragere şi îşi asigură liniştea la graniţa apuseană a ţării.

Relaţiile cu Ţara Românească

 
Prevăzând că va avea în curând de luptat cu Turcii, Ştefan voia să aibă în Ţara Românească un domn prieten, în locul vasalului turcesc, Radu cel Frumos. În anul 1470 Ştefan începu ostilităţile, prădând Ialomiţa şi arzând oraşul Brăilei (la 27 februarie, în “marţea brânzei”), dar îndată Turcii au răspuns, trimiţând pe Tătari în Moldova. Ştefan se îndreptă atunci împotriva noului duşman şi-l învinse în dumbrava de la Lipnic, pe Nistru. După alte ciocniri cu Radu cel Frumos, acesta fugi la Turci (în noiembrie 1473, Ştefan cucereşte cetatea Dâmboviţei de la Bucureşti), iar Ştefan puse în scaunul Ţării Româneşti pe aliatul său, Laiotă Basarab.

Conflictul cu Imperiul Otoman

 
Mohamed II nu putea lăsa nepedepsit amestecul lui Ştefan în treburile domniei Ţării Româneşti. De aceea în iarna anului 1474 trimise în Moldova pe beylerbeyi Hadâm Suleiman Paşa (Hadin Süleyman Paşa), cu 120.000 de oameni, cu misiunea de a supune pe domn şi a-i nimici oastea. Ştefan îşi organizează tabăra în faţa Vasluiului în locul numit Podul Înalt şi în ziua de 10 ianuarie 1475, înainte de a se lumina de ziuă, dădu atacul pe neaşteptate. Marea oştire a Turcilor se clătină şi se destrămă într-o învălmăşeală cumplită. Locul mlăştinos, ceaţa, necunoaşterea terenului, mări turburarea Turcilor, care se risipiră. După alungarea Turcilor, Ştefan trimise o scrisoare în limba latină către toţi principii creştini din Europa, vestindu-le marea izbândă şi cerându-le sprijin pentru încercările viitoare. Dar în afară de felicitări din partea Papei şi a Veneţienilor, ajutor nu veni de nicăieri. Turcii se pregăteau din nou să pornească asupra Moldovei. Mahomed II luă comanda oştirii turceşti, îndreptându-se spre Suceava pe valea Siretului, iar dinspre Nistru se iviră cetele Tătarilor. În codrul de la Valea Albă sau Războieni, Turcii covârşiră puterile Moldovenilor în seara zilei de 26 iulie 1476. Mahomed II atacă cetăţile Suceava, Neamţul şi Hotinul, dar nu le putu cuceri. Aflând că Ştefan pregăteşte o nouă oaste, că Ungurii şi Polonezii se apropie de graniţele Moldovei cu ajutor armat, văzând că hrana se împuţinează, că se ivesc boli în rândul oştenilor, Mahomed II se hotărî să se retragă. El părăsi Moldova hărţuit de cetele lui Ştefan, fără ca izbânda lui să fi însemnat supunerea ţării şi a domnului ei.

Relaţiile cu Polonia

 
Văzând că este în pericol să fie răpus de turci, Ştefan se hotărî să ceară ajutor regelui Poloniei. Regele Cazimir îi ceru lui Ştefan să se recunoască vasalul lui şi să-i depună jurământ de credinţă în tabăra militară de la Colomeia (La Colomeia, Stefan cel Mare a acceptat. Domnitorul Moldovei a ingenuncheat in fata regelui polonez). Ştefan acceptă această umilinţă, în speranţa că va primi ajutorul aşa de necesar împotriva turcilor. Dar polonezii nu s-au ţinut de cuvânt. Lipsit de orice sprijin din partea vecinilor, Ştefan încheie în anul 1503 un tratat cu sultanul Baiazid II, care asigură independenţa Moldovei în schimbul plăţii unui tribut sultanului.

Între timp reuşise să respingă o invazie a noului rege polonez, Ioan Albert, nimicind oastea poloneză în bătălia de la Codrii Cozminului din anul 1497. În vara anului următor Ştefan întreprinde o expediţie de pedeapsă, ajungând până în apropierea Cracoviei, capitala de atunci a Poloniei. În cele din urmă se încheie pace în 1499 la Hârlău pe baza de egalitate.

Sfârşitul domniei

 
Ultimii ani de domnie fură ani de pace. Cel care spunea în actele scrise că este din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei a zidit 44 mănăstiri şi biserici, conform tradiţiei, după fiecare luptă o biserică. Bătrân şi bolnav de gută; i s-a amputat piciorul. După o domnie îndelungată de 47 de ani – neobişnuită pentru acele vremuri – marele domnitor închise ochii la 2 iulie 1504.

Iară prea Ştefan Vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire la Putna, care era zidită de dânsul, jale era, că plângea toţi ca pe un părinte al său…(
Grigore Ureche)

 
In cursul domniei sale Moldova a cunoscut o înflorire fără precedent. Luptând de la egal cu vecini mult mai puternici, Ştefan cel Mare a reuşit să impună Moldova ca un stat cu drepturi aproape egale. Din nefericire, mărimea redusă a populaţiei şi resursele limitate au făcut ca, o dată cu modificarea tehnologiei războiului (introducerea pe scară largă a armelor de foc, scumpe şi greu de manufacturat) Moldova să nu mai poată ţine pasul cu vecinii mult mai bogaţi.

Permalink Leave a Comment

Vlad Tepes

October 18, 2008 at 11:08 am (Celebritati marcante) (, , , , , , , )

În 1453, Imperiul Bizantin a fost înlocuit de Imperiului Otoman, care obţine controlul asupra Constantinopolului (actuala denumire turcă Istanbul) şi care continua să asedieze Europa. În cele din urmă, Imperiul Otoman ajunge să controleze mare parte din Balcani (teritoriile statelor actuale Serbia, parţial Ungaria, parţial România, Bulgaria, Armenia şi Grecia), extinderea spre occident oprindu-se la porţile Vienei, al cărei asediu este respins. În acest context istoric, Vlad Ţepeş a fost un prinţ care a luptat pentru a-şi apăra domnia şi ţara, folosind împotriva inamicilor metodele de disuasiune specifice epocii, din care făceau parte şi execuţiile şi supliciile cu caracter exemplar şi de intimidare.

Tatăl său, Vlad al II-lea Dracul, a fost atras în Ordinul Dragonului cu aproape un an înainte. Ordinul – care poate fi comparat cu Ordinul Maltei sau cu Ordinul Cavalerilor Teutoni – era o societate militaro-religioasă, ale cărei baze au fost puse în 1387 de Sigismund de Luxemburg, Rege al Ungariei (mai târziu Sfânt Împărat Roman) şi de cea de-a doua soţie a sa, Barbara Cilli.

Domn al Ţării Româneşti

În iarna anului 1436, Vlad al II-lea Dracul a devenit domn al Ţării Româneşti (una dintre cele trei provincii româneşti, celelalte două sunt Moldova şi Transilvania) şi s-a stabilit la Curtea domnească de la Târgovişte, unde Vlad Ţepeş şi-a urmat tatăl şi a trăit şase ani. În 1442, din motive politice, Vlad şi fratele său mai tânăr, Radu cel Frumos au fost luaţi ostatici de către sultanul Murad al II-lea; Vlad al III-lea a stat ostatic până în 1448, în timp ce fratele său a rămas până în 1462. Această perioadă de captivitate a jucat un rol important în ascendenţa la putere a lui Vlad; cel mai probabil în această perioadă a adoptat acel punct de vedere al vieţii foarte pesimist. Turcii l-au eliberat după ce l-au informat de moartea tatălui său în 1447 – asasinat la comanda lui Vladislav al II-lea, rival la tronul Ţării Româneşti. El a aflat şi despre moartea fratelui său mai mare, Mircea, şi despre cum cel mai vârstnic fiu legitim al lui Vlad Dracul a fost torturat şi îngropat de viu de boierii de la Târgovişte.

La vârsta de 17 ani, Vlad Ţepeş, susţinut de o cavalerie turcească şi un contingent de trupe împrumutate lui de paşa Mustafa Hassan, a făcut primul pas în cucerirea tronului valah. Dar, două luni mai târziu, a fost înfrânt de Vladislav al II-lea, care şi-a reluat tronul. Pentru a-şi asigura a doua şi cea mai lungă domnie, Vlad al III-lea a fost nevoit să aştepte până pe 20 august 1456, când a avut satisfacţia de a-şi omorî duşmanul de moarte şi asasinul tatălui său.

Primul act important de răzbunare a fost indreptat către boierii din Târgovişte, vinovaţi de moartea tatălui şi a fratelui său. În duminica de Paşti a anului 1459, el a arestat toate familiile de boieri care au participat la petrecerea princiară. Cei mai bătrâni au fost traşi în ţeapă, iar ceilalţi au fost forţaţi să străbată pe jos drumul de o sută de kilometri din capitală până la Poenari, unde au fost forţaţi să construiască o fortăreaţă pe ruinele unui avanpost vechi cu vedere la râul Argeş. Cei care au murit au fost înlocuiţi, astfel domnitorul reuşind să creeze o nouă nobilime şi să obţină o fortăreaţă pentru viitoare urgenţe.

Vlad Ţepeş era cunoscut pentru tehnicile sale de pedepsire brutale. Conform detractorilor saşi (din Transilvania), el ordona adeseori ca oamenii să fie jupuiţi de piele, fierţi, decapitaţi, orbiţi, strangulaţi, spanzuraţi, arşi, fripţi, ciopârţiţi, bătuţi în cuie, îngropaţi de vii, înjunghiaţi etc. De asemenea, îi plăcea să le taie victimelor nasul, urechile, organele genitale şi limba. Însă metoda sa favorită era trasul în ţeapă, de unde a provenit porecla de Ţepeş, cel care trage în ţeapă. Această tehnică a fost folosită în anii 1457, 1459 şi 1460 contra negustorilor transilvăneni care au ignorat legile sale de comerţ. Incursiunile pe care le făcea între saşii din Transilvania erau de asemenea acte de protecţionism menite să protejeze activităţile comerciale din Ţara Românească. În acea perioadă era obişnuit ca pretendenţii la tronul Ţării Româneşti să găsească sprijin în Transilvania, de unde aşteptau momentul potrivit pentru a acţiona.

Conflictul cu Imperiul Otoman

La începutul lui 1462, Vlad a lansat o campanie împotriva turcilor pe Dunăre, omorând peste 38.000 de oameni. Datorită faptului că emisarii au refuzat să-şi dea turbanele jos în faţa sa, Vlad s-a asigurat că emisarii vor rămâne cu ele aşa, poruncind să le fie bătute cuie în capete. De asemenea, refuzul dat cererii unor emisari turci de a plăti tribut, l-a infuriat pe sultanul Mahomed. Acest gest de împotrivire a fost riscant, armata sultanului Mahomed al II-lea fiind cu mult mai puternică decât cea a Ţării Româneşti. Când sultanul a aflat despre execuţia brutală a celor doi trimişi ai săi, acesta s-a hotărât să-l distrugă pe Vlad o dată pentru totdeauna. Astfel, sultanul a ordonat lansarea unui masiv atac asupra Valahiei, cu scopul de a o transforma într-o provincie turcească. A intrat în Ţara Românească cu o armată de trei ori mai mare decât cea a lui Vlad Ţepeş. Găsindu-se fără aliaţi, Vlad al III-lea a fost nevoit să se retragă la Târgovişte, să-şi ardă propriul sat şi să otrăvească fântânile din drum, pentru ca armata turcească să nu găsească nimic de băut sau de mâncat în drum. În iarna anului 1462, Vlad a reuşit să obţină multe victorii. În timpul unei invazii, când sultanul, epuizat, a ajuns aproape de capitală, s-a confruntat cu o vedere înspăimântătoare: mii de ţepe susţineau craniile a peste 20.000 de captivi turci, o scenă terifiantă care a fost poreclită mai târziu „Pădurea Ţepelor”. Această tactică de teroare aranjată deliberat de Vlad al III-lea a avut efectul scontat. Imaginea a avut un efect puternic asupra celor mai de încredere ofiţeri ai lui Mahomed, iar sultanul, obosit şi înfometat, a recunoscut înfrângerea şi s-a întors la Istanbul (merită menţionat că până şi Victor Hugo, în Legende des Si 

ècles, aminteşte de acest incident unic).După retragerea din teritoriul Valah, Mahomed l-a pus pe Radu cel Frumos, fratele mai mic al lui Vlad Ţepeş şi favoritul turcilor la tronul valah, în capul armatei turceşti. Acesta, alături de detractorii lui Vlad, şi-a urmărit fratele până la castelul Poenari, de pe Argeş.

Ultima domnie, sfârşitul vieţii şi locul mormântului

Conform legendei, atunci a fost momentul în care soţia lui Vlad, pentru a scăpa de temniţa turcească, s-a sinucis aruncându-se de pe o creastă înaltă – o scenă exploatată de Francis Ford Coppola în filmul Bram Stoker’s Dracula. Vlad a reuşit să scape asediului fortăreţei sale, folosind un pasaj secret prin munte. Ajutat de câţiva ţărani din satul Arefu, a reuşit să ajungă în Transilvania, unde s-a întâlnit cu regele Ungariei, Matei Corvin. Însă, Matei l-a arestat şi l-a întemniţat în capitala Ungariei, Visegrad. Motivul arestului poate fi discutat pentru ca dupa unii istorici prin faptul ca a fost direct dus la Budapesta, Vlad a fost protejat de saşii care voiau să îl omoare. Vlad a fost recunoscut ca prinţ al Valahiei pentru a treia oară în 1475, însă s-a bucurat de o perioadă foarte scurtă de domnie. A fost asasinat la sfârşitul lunii decembrie 1476. Corpul său a fost decapitat şi capul trimis sultanului, care l-a aşezat într-o ţeapă, ca dovadă a triumfului asupra lui Vlad Ţepeş. S-a emis ipoteza ca „Drăculea“ ar fi fost îngropat la Mănăstirea Snagov, pe o insulă din apropierea Bucureştilor. Examinările recente au arătat că „mormântul“ lui Ţepeş de la mănăstire conţine doar câteva oase de cal datate din neolitic şi nu rămăşiţele adevărate ale domnului valah. După opinia reputatului istoric Constantin Rezachevici, mormântul acestuia ar fi pe locaţia mănăstirii Comana, ctitoria voievodului.

 

 

 

 

 

Permalink Leave a Comment

Mihai Viteazul

October 18, 2008 at 11:00 am (Celebritati marcante) (, , , , , )

A reusit ceea ce nici un alt domnitor roman nu izbutise pana atunci: unirea celor trei tari romane. Si a devenit astfel – pentru generatiile care i-au urmat – un simbol al luptei pentru independenta si unitate. I s-a spus Viteazul pentru ca a avut curajul sa infrunte forta uriasa a Imperiului Otoman din acele vremuri, dar si toate celelalte natiuni vremelnic potrivnice din jurul Romaniei: ungurii, polonezii, tatarii si rusii. Acesta a fost Mihai Viteazul, fiul lui Patrascu cel Bun (si el domnitor al Tarii Romanesti intre 1554 si 1557).

Mihai Viteazul s-a nascut in 1558 (sau in 1557 – dupa unii istorici), iar la numai 30 de ani ocupa deja prima functie in ierarhia administrativ – politica a tarii: Ban Mic (sau Banisor) de Mehedinti – un fel de prefect al zilelor noastre. Cariera sa continua, tot in 1588 fiind declarat Mare Stolnic (in timpul domniei lui Mihnea Turcitul), iar in 1591 devine Mare Postelnic (in domnia lui Stefan Surdul). Dupa ce, din 1592, este Mare Aga si chiar Ispravnic, devine in 1593 Mare Ban al Craiovei (in timpul domniei lui Alexandru cel Rau) – cea mai inalta demnitate pana la cea de domnitor. In acelasi an 1593, Inalta Poarta Otomana il numeste – in luna septembrie – domn al Tarii Romanesti. Intrarea sa in Bucuresti si ocuparea efectiva a tronului au avut loc la 11 octombrie 1593.

Strateg iscusit, imbinand talentul diplomatic cu actiunea militara, Mihai Viteazul a reusit sa puna in scurt timp bazele unui sistem de aliante antiotomane, capabil sa duca la sporirea rolului Tarii Romanesti pe plan extern. Astfel, in 1594, dupa mai putin de un an de domnie, Mihai Viteazul adera la “Liga Sfanta”, o alianta a puterilor crestine impotriva turcilor, incheind si un tratat de alianta cu Sigismund Bathory (principele Transilvaniei) si cu Aron Voda (domnul Moldovei din acea perioada).

Aproape imediat incep luptele cu Imperiul Otoman, multe dintre acestea terminandu-se cu victorii rasunatoare, Calugareni (1595) si Giurgiu (in acelasi an) fiind doar doua dintre locurile in care romanii condusi de marele domnitor i-au infrant pe turci. In scopul restabilirii hotarului natural al Tarii Romanesti de pe Dunare, Mihai Viteazul porneste campanii militare indraznete la sud de fluviu, dand batalii grele la Nicopole, Vidin si Cladova.

In decembrie 1596, Mihai Viteazul se intalneste din nou cu Sigismund Bathory, la Alba Iulia, propunandu-i acestuia o intelegere decisiva impotriva turcilor. Principele oscileaza insa intre a acorda sprijin Tarii Romanesti si a incheia o pace cu turcii. Preventiv, in ianuarie 1597, sultanul otoman ii trimite steag de domnie lui Mihai Viteazul, recunoscand astfel independenta Tarii Romanesti si incercand sa evite – sau macar sa amane – o confruntare armata. In replica, luna urmatoare, solii lui Mihai Viteazul ii cer imparatului german Rudolf al II-lea sa ia sub protectia sa Tara Romaneasca si sa asigure mijloace materiale pentru intretinerea unei armate puternice.

Misiunea emisarilor da rezultate, in vara anului 1598 Rudolf al II-lea angajandu-se – prin tratatul de la Manastirea Dealu (Targoviste) – sa ii asigure lui Mihai Viteazul o plata lunara pentru intretinerea unei armate de 5000 de soldati si, la nevoie, “tunuri, praf de pusca si alte instrumente de razboi”, domnitorul roman obligandu-se sa se straduiasca sa indeparteze ostile otomane de Transilvania, Tara Romaneasca si de granitele Ungariei. Imperiul recunostea in acelasi timp domnia lui Mihai Viteazul si a urmasilor sai asupra intregii tari. In septembrie reincep insa razboaiele cu turcii. Oastea romana poarta din nou lupte la sud de Dunare (Nicopole, Vidin, Rahova, Plevna), obligand Poarta Otomana sa incheie din nou pacea cu Mihai Viteazul si sa il recunoasca drept domn al Tarii Romanesti, dar si pe fiul sau – Nicolae Patrascu – ca mostenitor al tronului.

Evenimente importante dupa 1598:
1599 (29 martie): Sigismund Bathory, principele Transilvaniei, renunta la tron in favoarea varului sau, cardinalul Andrei Bathory. Noul principe era protejatul polonilor, care erau in relatii bune cu Poarta otomana.
1599 (16/26 iunie): Mihai Viteazul incheie la Targoviste un tratat cu trimisii lui Andrei Bathory, acceptand sa fie inclus in pacea cu otomanii, pentru a castiga timpul necesar in vederea finalizarii pregatirilor pentru a neutraliza ostilitatile Portii.
1599 (august): Mihai Viteazul primeste “Steagul de la Istanbul”, semn al confirmarii domniei.
1599 (toamna): Ieremia Movila, domnul Moldovei, ii cere lui Mihai Viteazul, printr-un trimis special, sa paraseasca Tara Romaneasca, al carei tron urma sa fie ocupat de Simion Movila, fratele acestuia, sustinut de Polonia si de boierii fugiti din Tara Romaneasca in Moldova. Andrei Bathory trimite si el soli la Mihai Viteazul, cerandu-i sa inceteze lupta impotriva turcilor si sa-i cedeze lui Tara Romaneasca.
1599 (18/28 octombrie): Are loc batalia de la Selimbar. Mihai Viteazul obtine o victorie decisiva asupra cardinalului Andrei Bathory.
1599 (1 noiembrie): Mihai Viteazul intra triumfal, cu un alai impresionant, in Alba Iulia, primind cheile cetatii aduse de episcopul Napragy.
1599: Dupa unirea Transilvaniei cu Tara Romaneasca, Mihai il numeste pe Ioan de Prislop mitropolit al romanilor din Transilvania, instalandu-l in manastirea ridicata in 1595-1597.
1599 (noiembrie): Recunoasterea unirii de catre Poarta. Sultanul ii trimite lui Mihai Viteazul steag de domnie ca stapan al Transilvaniei si lui Nicolae Patrascu pentru Tara Romaneasca.
1600 (1/11 februarie, Pilsen): Tratat de inchinare si credinta incheiat de Mihai Viteazul cu Rudolf al II-lea, imparat al Germaniei si rege al Poloniei si Ungariei. In schimbul recunoasterii suveranitatii sale, in calitate de rege al Ungariei, Rudolf al II-lea fagaduieste lui Mihai Viteazul ajutor si ocrotire, domnie ereditara in linie barbateasca.
1600 (8-9 mai): Ostirea romana, condusa de voievod, infrange ostile lui Ieremia Movila si cele poloneze la Bacau.
1600 (27 mai): Mihai Viteazul emite un hrisov din Iasi in care se intitula “Io Mihai Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domn al Tarii Romanesti si al Ardealului si al Moldovei”, devenind astfel domnitor peste toate cele trei provincii unite.
1600 (10 septembrie): Batalia de la Miraslau. Mihai Viteazul a fost infrant de catre ostile lui Gh. Basta, unite cu cele unguresti.
1600 (octombrie): Mihai Viteazul zdrobeste ostirea otomana care trecuse Dunarea in Oltenia.
1600 (octombrie): In urma negocierilor cu Poarta, Mihai Viteazul obtine neutralitatea acesteia.
1600 (19-20 octombrie): Mihai Viteazul pierde batalia de la Bucov (langa Ploiesti) cu ostile poloneze, conduse de Jan Zamoiski.
1601 (1 si 5 martie): Mihai Viteazul s-a intalnit cu Rudolf al II-lea la Praga. Stabilesc o actiune conjugata impotriva lui Sigismund Bathory, care ocupa Transilvania.
1601 (3 august): Batalia de la Guraslau. Ostirea lui Mihai Viteazul si cea a lui Gh. Basta il infrang pe Sigismund Bathory.
1601 (9/19 august): Mihai Viteazul a fost asasinat pe Campia Turzii din ordinul lui Gh. Basta.

Permalink Leave a Comment